Urmăresc de câteva zile aşa-numitul „război intelectual” dintre Nicolae Breban şi Horia Roman Patapievici – Gabriel Liiceanu – Andrei Pleşu – Toader Paleologu, care de fapt nu e nici război, nici intelectual.
Într-o emisiune difuzată de Antena 3 şi apoi, se pare, în cadrul unei şedinţe a Academiei, Nicolae Breban a afirmat despre Horia Roman Patapievici că, dacă ar fi trăit în Polonia şi ar fi criticat poporul polonez aşa cum a făcut-o cu poporul român, ar fi fost împuşcat. În schimb, în România, textele sale nu au declanşat nicio reacţie.
De aici, Horia Roman Patapievici a concluzionat: „Breban a spus că soluţia la problema culturii române este împuşcarea a doi oameni, Gabriel Liiceanu şi cu mine.” „El spune că, dacă eu aş fi trăit în Polonia şi aş fi scris în Polonia, până acum aş fi fost deja împuşcat. Şi regreta faptul că românii nu reacţionează. Altfel spus, el regretă că românii nu m-au împuşcat încă. E ceva incredibil. Sunt consternat.”
Ciudat, pentru că nu asta rezultă din cuvintele iniţiale. Sigur, este posibil ca acestea să fi fost gândurile din spatele controversatei declaraţii, însă din analiza ei efectivă nu se poate deduce asta. De ce? Pentru că „reacţie” nu este echivalent cu „reacţie radicală” sau „împuşcare”, ci s-ar putea referi, de exemplu, la o dezbatere publică serioasă.
Şi mai ciudat este că această interpretare a fost preluată, extinsă şi hiperbolizată şi de către alţi intelectuali solidari cu H.R. Patapievici, într-un acces prea facil de (auto)victimizare:
„Aştept acelaşi gest din partea conducerii Academiei Române, după apelul la asasinat lansat în plină şedinţă a secţiei de filologie şi literatură: Patapievici şi Liiceanu, a spus el, ar trebui împuşcaţi.” (Toader Paleologu)
„Nu sunt de acord să fiu împuşcat” (Gabriel Liiceanu)
„Aud că dl Nicolae Breban a cerut, într-o şedinţă de secţie a Academiei Române, ca domnii Patapievici şi Liiceanu să fie împuşcaţi pentru lipsă de patriotism. Îl rog pe dl. academician să mă adauge şi pe mine micului grup ce urmează a fi dus în faţa plutonului de execuţie.” (Andrei Pleșu)
La aceste spectaculoase remarci, Nicolae Breban a răspuns:
„Ăsta este un folclor. Eu am mai auzit tonul ăsta. La Academie am repetat doar pe scurt ce am spus la Antena 3 (într-o emisiune, n.r.), dar asta cu împuşcatul este o variantă din ce am spus (…) am spus că, dacă omul ăsta, Patapievici, ar fi fost în Polonia şi ar fi murdărit şi înjurat istoria poloneză, probabil că polonezii l-ar fi împuşcat, nu eu. A fost o metaforă, poate nefericită, dar arăta faptul că eu dispreţuiesc atacurile la adresa neamului românesc şi a istoriei acestui neam. Vroiam să spun că probabil polonezii ar fi reacţionat foarte dur. Asta vroiam să spun. Pe când în România nu a reacţionat nimeni. Dispreţuiesc pe cei care atacă istoria şi limba românească. Asta e tot ce am spus. N-am spus nimic de Liiceanu.”
Eu nu văd care ar fi metafora. Eventual s-ar putea vorbi despre o juxtapunere neinspirată de situaţii sau despre un exemplu prea radical în contextul discuţiei respective… dar nu despre o metaforă. În plus: de ce ar fi orice atac la adresa românilor automat demn de dispreţ?
A mai existat o declaraţie a lui Nicolae Breban care mi-a atras atenţia deoarece, în mod ironic, părea ecoul unor abordări similare venite în trecut din partea lui Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleşu: „Nu am spus nimic, nu mă interesează nici Patapievici şi nici alţii care au punctele lor de vedere despre literatură dar care nu au o operă esenţială, ei nu pot dialoga cu mine.” Acesta pare să fie adesea răspunsul intelectualilor români din spaţiul public atunci când sunt criticaţi. În loc să raspundă concret criticilor formulate, ripostează reproşându-i oponentului lipsa de operă şi duşmănia faţă de intelectuali.
Trenul fără naș 